Amintiri necombatante(VIII)

Convoiul militar după o noapte şi o zi de mers a oprit în gara oraşului Câmpulung Moldovenesc. Vagoanele lungi cu cele opt roţi încărcate cu obuzierele grele Skoda de 150 mm, precum şi cele de 122 mm. puse câte două, spre capete, pe osii, cu ţevile tunului în interior, vagonul de muniţie, apoi maşinile de comandament, autoatelierele, camionele 6x6, popota, vagonul cu alimentele, autosanitara mea, cele trei vagoane de locuit pe drumul deplasării creau convoiul lung atât de frumos, păzit şi bine organizat. Venise lume multă să ne admire. Toţi vorbeau laudativ, unii îşi aminteau de armată cu o bucurie deosebită în glas. Bucuria care o întâlneşti la românii bucovineni. Răzbăteau cuvintele auzite şi de noi; “Asta-i Armata Română!” La coada convoiului s-a ataşat încă o locomotivă de împingere. Urma traseul greu de urcare până la Iacobeni. Mecanicii conductori cu puternicile lor locomotive şi-au făcut treaba. Traseul continua terestru, pe roţi până-n tabăra de jos situată pe malul Bistriţei la câţiva metrii. Acolo am zăbovit preţ de o noapte. A doua zi am luat calea muntelui. Sus pe un platou, au fost puse piesele grele semiîngropate. Acolo am găsit încă urmele vechilor fortificaţii şi tranşee din războiul al doilea mondial. Muntele Rodnei cu vârful Pietrosul de 2303 m. sclipea în depărtare încă acoperit de zăpadă. Era o dimineaţă spledidă de toamnă cu soare. Îmi aşezasem autosanitara în spatele poziţiei de tragere undeva sub un fag uriaş. Aşteptam începerea tragerii. Prima lovitură purtată de încărcătura parcă trei a obuzierului greu Skoda a plecat spărgând aerul munţilor, cutremurând pământul. Ecoul creat a reverberat aerul zilei. Pe munte s-a produs o mică avalanşă. Este ceva greu de descris în cuvinte, ceva magnific, militar, ceva profund bărbătesc. Au fost multe lovituri indirecte în poligonul numit “Rotunda”. De zi, de noapte, cu iluminare. Dar au fost şi trageri directe de o spectaculozitate impresionantă. Ţintele erau marcate pe arbori uscaţi. Le vedeam prin binoclu. Ţinte efemere care dispăreau pulverizate cu fiecare lovitură. Rămăseseră lovituri iar ţintele erau epuizate. S-a cerut voie să alegem ţinte aleatorii. S-a permis! Nu aş fi vrut să fiu acolo în apropierea cioatelor sau tufelor luate ţintă. Nu a fost nici o lovitură ratată! După două zile şi o noapte, spre seara, am terminat tragerea. Ne-am adunat la un foc de tabără unde fiecare a depănat amintiri. Pe ţepuşe lungi din crenguţe de lemn frigeam slănină pe care încă sfârâind o aşezam pe felia de pâine. Ce bună mai era! Ne-am dus apoi fiecare în maşini, mai puţin cei din pază. Noaptea venise. Pe targa de jos, pe cea de sus era sanitarul, m-am întins şi am tras pătura groasă albastră pe mine. Pe toată durata tragerii nu dădusem bocancii grosi iuft din picioare, atunci, doar atunci i-am putut da. Dar parcă cine i-a dat jos până atunci? Doar ei! Hainele militare erau încă pe mine. Oboseala celor 60 de ore nedormite s-a simţit. Am adormit profund. Spre dimineaţă m-a surprins frigul şi geamurile îngheţate ale autosanitarei. Mi-am tras bocancii şi am iesit. Afară se aşternuse un strat de 20 de cm. de zăpadă albă şi proaspătă. Eram doar în octombrie, prea repede mi-am spus!? Ce să mai pleci cu autosanitara. Şi zăpada şi iarba de jos şi panta de urcare. Pentru artileriştii bârlădeni nu era o problema!; “Te scoatem doctore nu te lăsăm aici! Avem nevoie de tine!” Au venit cu un camion mare cu trei osii motrice şi cu cabestanul mă puteau trage chiar şi până-n vârful Pietrosului.

Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Amintiri necombatante (VII)

“Prin amintiri suntem egali cu zeii.”
Iar amintirea este parfumul sufletului. Uneori o hrană. Care te ţine şi-ţi alină aşteptările de mai târziu. Amintirea unei cabine telefonice mă determină să scriu prezentul articol. Cabină telefonică?! Da, o cabină de telefon, aşa cum erau ele pe vremuri, paralepipede dreptunghice metalice şi sticlă cu cele două uşite mici batante. Ne chemaseră mai repede în vara admiterii reuşite, cu vreo trei săptămâni pentru pregătirea militară. Atunci în marea sală de la parter unde eram toţi adunaţi şi unde învăţam multe, se prezintă un locotenent. Înalt, frumos, subţirel, cu o mustăcioară “pana corbului”. Avea, are încă un timbru cald inconfundabil al vocii. Ne-a vorbit de frumuseţea vieţii de student militar, despre viitoarea profesie, despre mândria şi unicitatea uniformei. Am rămas fascinat la spusele lui. Se pare că nu numai eu!? Colegul meu de an, catalog, grupă deci pe durata celor şase ani, de cameră, un cunoscut psihiatru gălăţean, mi-a spus atunci cu nedisimulată mândrie: “Avi, aşa o să fim si noi!”. Am fost şi noi la fel! Colegul nostru mai mare, atunci student anul cinci, şef de promoţie, apoi medic-doctor, apoi general doctor şi profesor, este cunoscutul dermatolog, doctorul Nedelcu Ioan. Acum nu mai are mustaţă văd. Atunci în ziua aia, într-o pauză, în curtea încă prezentului Institut Medico Militar, aveam să vedem prima dată cabina. Era pusă într-un colţ în apropierea frumoasei statui reprezentând o tânără fată care aşază o frunză de măslin pe mormântul unui erou al patriei sfinte, devenit acum monumentul medicilor militari. Cei cu ea, de unde vine? A fost întrebarea momentului. Era rezultatul unui concurs făcut de cei din anii mari. Mai exact cine poate aduce ceva deosebit, ceva care să surprindă prin faptă, curaj şi rezultat. Atunci , ţin minte, tot un coleg mare cu porecla “Toartă”, rog să nu se supere, aşa i-am auzit porecla, a intrat îmbrăcat militar, cu pantofii în mână şi pantalonii suflecaţi, cu vestonul desfăcut în fântâna din faţa Cercului Militar National. Faptă considerată de senzaţie la vremea respectivă, dar lui Toartă nici că-i păsa. Avea spatele acoperit. Umbla zvonul că ar fi fost rudă cu soţia celui care ne-a condus până-n 22 decembrie, sfârsiţi ambii atât de violent. Deci Toartă al nostru a făcut baie la picioare, o baie celebră de Calea Victoriei şi cu audienţă publică precum regii Franţei, un altul a furat o tablă de la capătul liniei de cale ferată din Gara de Nord, care anunţa trenul, ruta şi ora de plecare. Dar câştigătorul a muncit! A desprins, a cărat mult în spate, a transpirat. O cabină telefonică nu-i nici mică şi nici uşoară. A adus-o ca pe un trofeu în durerea unui fost comandant militar, colonel Niţescu, care nu ştia ce să facă cu ea. A stat mult timp într-un colţ, apoi a fost dusă probabil la fier vechi!

Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Racolarea ratată (Amintiri necombatante, VI)

Secretar de partid pe facultatea de medicină militară, fostul I.M.M. era colonelul Mihai. I se spunea şi “Limba dulce!”. Şi asa era. Un om deosebit. Nu toţi oamenii din structurile fostului partid comunist erau îndoctrinaţi politic. A fost singurul ofiţer superior din structura conducerii militare a facultăţii care participa la examenele noastre. Venea, se prezenta, era imposibil de refuzat şi se aseza. Apoi ajuta efectiv. Era spre sfârşit de carieră. Putea să mai rămână încă vreo doi ani, dar altu-i visa locul. Doritorul era o figură cu trăsături frumoase, dar înşelătoare. Chestie familială se pare. Om alunecos, om multifaţetat. L-a înlocuit în dezamăgirea noastră. Aveam să aflam că era fratele unui cunoscut om. Acestuia i se spunea, spune, “şarpele cu ochelari”. De ce şarpele nu-mi imaginez? Probabil că era intuitiv, introspectiv, rafinat, ori poate prin ascuţimea minţii, inteligență, înțelepciunea , dar şi viclenia, răutatea şi perversitatea sa. Cu ochelarii este mai simplu, omul avea ochelari. Poate are şi acum. Unii spun că ar fi făcut şi încă face jocurile ţării post decembrie 22, 1989. Fratele mai mic nicicum de talia lui, dar trăia în spatele lui. Pregăteam lucrarea de diploma. Asta prin 1981, eram anul V. În sala de lectură doar eu. Şi vine omul, secretarul. Începe uşor şi pe departe cu ce fac, ce mai învârt. Apoi trece ex abrupto la fapte: „Spune , aud colegii tăi că vorbesc una, alta. Despre noi, facultate, vremuri. Tu eşti băiat bun, te ştiu, te-am urmărit demult. Îţi vezi de ale tale. Avem nevoie de oameni ca tine!” Am priceput imediat unde bătea. Omul voia să mă racoleze. Am rămas mut. A continuat: „Vezi, avem nevoie de informaţii, eu sunt disponibil oricând”. Mi-a revenit graiul . Am spus; Tovarăşe locotenent colonel, ştiu unde bateţi, mă vreţi informator. Nu-mi trădez colegii. Nu pot, apoi, nu ştiu nimic. Omul a zâmbit cu rânjetul său sarcastic caracteristic. S-a ofensat. A spus: „Bine! Voi ţine minte replica ta!” A plecat. S-a ţinut de cuvânt. Unii nu au făcut-o, îi ştiam, se ştiu, au ajuns în locuri bune. La finele anului sase, în perioada ante stagiatură am întârziat prea mult. 24 de ore. Toţi eram plecaţi acasă. Eu am fost informat mai târziu, degeaba căutările unui viitor secretar al CPUN care confundase Adjudul cu Aiudul! Eram un fel de dezertor. Noroc cu altul, vorba vine, care a venit după mine la 36 de ore şi tunurile s-au îndreptat spre el. Militar scăpasem dar…partidul condus de omul nostru nu a uitat ofensa. A vrut să mă pedepsească exemplar. Nu i-a ţinut. A intervenit cineva! Nu ştiu nici acum cine? Aşa am scăpat. Dar amintirea a rămas în memoria mea pentru vecie. Uneori mă întreb, dacă acceptam, unde eram acum. Poate bine, poate cu pensie bună, dar cu sufletul murdar. Aşa că prefer aşa cum sunt acum! Sărac şi curat. Vorba aia cu nea Nelu. Care Nelu? Ştiţi desigur!

  Col. (r) dr. Avi BOBOC 

avi_boboc@yahoo.com

Studenţie medicinistă militară

Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!

 Col. (r) dr. Avi BOBOC 
avi_boboc@yahoo.com

Amintiri necombatante (V)

Veni şi trecu vara anului 1977. Cutremurul din 4 martie lăsase urme adânci atât în oameni, de neînlocuit, dar şi în Facultatea de Medicină. Iar ca să nu caute cineva, le spun eu! Atunci am avut unica restanţă din toţi anii de facultate. Şi au fost sase. Nu mă prezentasem, de teamă, la examenul de Filozofie. Iar Filozofia era se pare cuiul anului unu. Ce profesor Andronescu de Anatonie, cel care dintr-o grupă de opt-nouă studenţi pica patru, ori cinci, iar la restul, doi, trei primeau nota 5, ori 6? Ce Biofizică sau Biochimie, Fiziologie, ori altceva? Profesorul Florian Georgescu conducea catedra de Filozofie. Era ultimul examen de an întâi. Am venit fireşte în toamnă şi l-am promovat, mi se pare cu nota 8(opt). Institutul Medico-Militar, de pe strada cu acelaşi nume, tocmai primise titultura de- Facultatea de Medicina Militară(1976). Comandantul ei era omul de aleasă valoare naţională dar şi medico-militară, colonelul medic doctor Jorj Petruşca. A fost poate unicul militar văzut cu o ţinută mereu impecabilă şi totdeauna în uniformă militară de culoare albă. Toamna anului doi a început cu două săptămâni de practică în agricultură, noi băieţii la porumb, fetele la mere. Zona subcarpatică, oraşul cu rezonanţă prahoveană, Băicoi. Trecu şi practica, facultatea se reparase după cutremur, intrasem în normalul anului. Disciplina Anatomie începea cu aparatul genito-urinar feminin. Aflând şi respectând un pont, am mers în spatele marilor săli de anatomie, cu nume de mare rezonanţă medicală, prof. dr. Francisc Iosif Rainer, acum nu l-am mai regăsit ca denumire de sală, să ne aducem “obiectul” muncii de un semestru. Fireşte acolo am negociat la sânge cu oamenii locului şi în schimbul unei sticle de coniac de un litru ne-am ales cadavrul. O femeie, se pare tânără, înaltă, blondă, îngrijită după unghiile ojate, fost probabil frumoasă. Când am pus-o pe masa de disecţie am descoperit grozăvia. Era împuşcată, două urme de glonţ îi străbateau frumosul şi doritul trup cândva. Dar eram mândri, toate celelalte grupe de civili erau invidioşi de noi. Şi erau vreo 18 mese, deci 18 grupe în marea sală. Cei mai oropsiţi erau se pare cei care primiseră din oficiu o femeie mai mult lată decât înaltă, grasă şi de 1,50 m. La finalul orelor, erau două, am împachetat-o în feşi şi tifoane îmbibate cu bromocet, aşa era procedura şi am plecat spre case. Mirarea mare şi necazul nostru a fost la a doua venire. Frumoasa noastră a fost furată şi înlocuită, aţi ghicit bănuiesc, cu…grasa! Degeaba am protestat, eram doar o grupa de nouă studenţi militari, într-o mare serie de peste 100 de studenţi civili. Cine să te asculte!? Aşa că am tăcut. Şi am rămas cu grasa vreo săptămână. Am schimbat-o evident şi noi! Ştiam practica din armată! Nu se fură se înlocuieşte!

Col. (r) dr. Avi BOBOC 
avi_boboc@yahoo.com

Amintirile, bijuterii pierdute

                                         „În faţa amintirilor suntem egali cu zeii”-  Octavian Paler

Vă mai aduceţi aminte. Vedeai reclama uni film bun. Intrai în cinematograf şi la ieşire pe marile uşi deschise situate în dreapta ori stânga din apropierea ecranului panoramic, afară era seară. Pe moment te surprindea seara lăsată, doar intraseşi pe zi, iar acum era seară. Iar seara cu luminile oraşului, transportul în comun al autobuzelor, troleibuzelor, cu forfota de seară de pe trotuare sau magazine era minunată. Oraşul trăia, era viu, era frumos. Era prin perioada prin care credeam că trecem prin viaţă frumos, că suntem liberi şi tineri. Frumoşii tineri ai marilor oraşe. Urma lunga noapte a oraşului spre zi, o nouă zi. Lungul tren al timpului uneori estompează amintirile. Acum tinerii nu mai aleg cinematograful. Mai sunt? Cum ploaia nu ne lasă nici astăzi, mi-am făcut de treabă într-un sertar, de fapt un dulap de mobilă nouă, mai exact un mic corp de dulap. Exerciţii de a readuce aminte sunt uneori necesare pentru suflet. Am păstrat văd puţin, majoritatea amintirilor cred că s-au pierdut, odată cu anii trecuţi şi viaţa schimbării marilor oraşe. La final, într-o cutiuţa mi-am găsit prima parafă medicală. Este un fel de şpalt, oare aşa s-o fi numind, cred din plumb pe care sunt puse simplu literele dr. şi numele, făcută probabil de cineva de prin tipografia unui ziar. M-am gândit dacă să o păstrez ori să o arunc. Chiar am pus-o în buzunar, dar nu am aruncat-o. Mi-am amintit că am atât de puţin!

Avem atât de puţin noi militarii!

Col. (r) dr. Avi BOBOC 
avi_boboc@yahoo.com

Din istoria invatamantului medico-militar

Istoria invățământului medico-militar este stâns legată de înființarea și dezvoltarea învățamântului medical românesc.

Premisele apariției acestui sistem de învățământ se ivesc în anul 1842, când sub Principele Știrbei, la propunerea dr. N. Cretzulescu, ia ființă pe lângă Spitalul Militar de la Mihai Vodă Școala de Felceri sub direcția dr. Polizu (viitor profesor de anatomie la facultatea de medicină). Școala funcționează până în 1846, având ca scop formarea de ajutoare pentru medicii oștirii, precum și pentru îngrijirea bolnavilor din comune și județe.

La 4 decembrie 1855, generalul medic Carol Davila, francez ales de Domnitor să organizeze serviciul medical din Ţara Românească înființează la Spitalul Mihai Vodă, Școala de Medicină. Acestă instituție de învățămănt a fost organizată după modelul școlilor franceze similare din acele timpuri și avea ca cifră de școlarizare un efectiv de 25 elevi militari, întreținuți de armată și 25 de elevi civili.

După 2 ani, la 6 martie 1857, în urma străduințelor depuse de dr. Carol Davila prin Decretul Domnesc al principelui Barbu Știrbey este înfiinţată “Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie”, instituție care la 18 decembrie a aceluiași an este recunoscută de Imperiul Francez fiind asimilată cu școlile pregătitoare de medicină și farmacie din Franța. O comunicare similară de recunoaștere este făcută și de guvernul Italian. 

La 20 septembrie 1859, 10 elevi ai școlii au fost înaintați la gradul de medici de batalion cl. a II-a (sublocotenenți), iar în anul 1860, șase din acești elevi sunt trimiși sa-și continue studiile în străinătate (4 în Franța, 2 în Italia) ca „stipendiști” ai statului. 

În 1859, Școala Națională de Medicină și Farmacie se mută la Mihai Vodă în localul spitalului militar nou construit în strada Știrbey Vodă. Avându-se în vedere rezultatele obținute în formarea cadrelor, în anul 1862 se prevăd noi condiții pentru trimiterea elevilor în străinătate cu scopul dobândirii titlului de doctor în medicină și farmacie. 

În 1862 Principele Alexandru Ioan Cuza semnează Decretul de constituire a Corpului de Ofiţeri Medici şi Direcţia Serviciului Sanitar Român.

După 10 ani de la mutarea în noul local, Școala Națională de Medicină și Farmacie se transformă în “Facultatea de Medicină din București”, ceea ce a dus la desființarea unei instituții menite să formeze cadre medicale necesare oștirii. Din această cauză, în anul 1871, dr. Carol Davila, devenit inspector general al serviciului medical al oștirii, obține aprobarea ministrului de război - General Florescu, ca în fiecare an să se prevadă în bugetul ministerului câte 12 locuri pentru 12 „stipendiști”, - studenții mediciniști militari. Aceștia primeau câte 80 de lei lunar cu obligația de a face dimineața serviciul în Spitalul Militar, iar restul zilei să urmeze cursurile Facultății de Medicină. După un an această metodă este părăsită, nu se știe din ce motive, abordându-se un alt sistem, și anume, recrutarea sub formă de subchirurgi din rândul studenților Facultății de Medicină. Noua metodologie abordată nu duce însă la creșterea numărului de cadre medicale, personalul medical diminuîndu-se considerabil în raport cu efectivele armatei. În aceste condiții în anul 1884, ministrul de război a decis înființarea unui Institut Medico-Militar cu menirea de a forma cadre medicale necesare armatei. În urma înaltului Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883 publicat in Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884 se aprobă înființarea Institutului Medico-Militar și regulamentul de funcționare a acestuia, avându-l ca director pe Generalul Zaharia Petrescu după modelul german și austriac. Conform regulamentului, cursurile predate la Facultatea de Medicină erau suplimentate cu o serie de discipline specifice care se predau în cadrul Institutului Medico-Militar: Igienă militară, Medicină operatorie și anatomie topografică, Bolile armatelor, Epidemiologie clinică și oftalmologică, Legile și regulamentele medico-militare, Bandaje și aparate de fractură.

Practica stundenților militari era efectuată atât în Spitalul Militar cât și în spitalele civile din București. Într-un moment când activitatea Institutului Medico-Militar începea să dea roade, studenții militari ai facultății de medicină fiind cotați ca eminenți, prin stăruințele răuvoitoare ale unor cadre din conducerea armatei, instituția este scoasă de la bugetul Ministerului de Razboi, ceea ce implicit duce la desființarea sa. Probabil, sesizând eroarea comisă, pentru anii 1890 și 1891 au fost din nou prevăzute 20 de locuri finanțate din bugetul Ministerului de Război pentru elevii interni (subchirurgi) militari.

În anul 1892 se modifică legea sanitară militară, dată în 1882, în virtutea căreia iau ființă internatele medico-militare de pe lângă spitalele militare din Iași și București având ca șef director pe Generalul de Brigadă dr. Zaharia Petrescu, șeful Spitalului Militar Central, iar ca subdirectori doi medici militari unul din Iași și celălalt din București. Disciplinele specifice predate în paralel cu cele ale facultăților de medicină erau: Igiena și expertiza medico-militară, Microbiologia și epidemiologia, Chimia analitică, Oftalmologie și Otologie, Bandaje, aparate de fractură și serviciul ambulanțelor, Legislația Medico-Militară. După obținerea titlului de doctor în medicină și chirurgie, absolvenții erau avansați la gradul de medic de batalion (locotenent). 

În anul 1897, în urma unor aprecieri și propuneri făcute de col. dr. Athanasie Demosthen încă din 1895, instituția internilor militari se organizează pe bazele școlilor similare din străinătate. În conformitate cu aceste modificări, internii sunt instalați în localul special construit în strada Witting. Internatul Medico-Militar din Iași se desființează, iar la cel din București este numit director, medicul de corp de armată N. Zorileanu. Din buget se alocă fonduri pentru un număr de 70 de elevi, cărora li se stabilește o uniformă asemănătoare cu cea a elevilor școlii de ofițeri cu deosebirea chipiului care avea culoarea roșie și a hainelor care aveau culoarea neagră în loc de albastră.

In 1898 intră în vigoare un nou regulament al Internatului Medico-Militar, în care se prevedea înaintarea la gradul de medic de batalion clasa a II-a, a internilor care au trecut cu succes primii trei ani de facultate. La 30 iunie 1899 vine la conducerea Internatului Medico-Militar, medicul de corp de armată Athanasie Demosthen care deținea în același timp și funcția de șef al Spitalului Militar Central. Regele Carol I și prințul Ferdinand inspectează Institutul și transmit mulțumiri inspectorului General Prof. Dr. Zaharia Petrescu. În anul 1900, prin modificarea legii de organizare a serviciului sanitar militar se renunță la denumirea de „Internat” și se înlocuiește cu cea de "Institut" în cadrul căruia sunt primiți și studenții pentru Farmacie și Medicină Veterinară. 

În timpul primului război mondial, elevii Institutului Medico-Militar au fost mobilizați la diferite formațiuni sanitare din care cauză activitatea de învățământ a fost întreruptă în perioda 16 august 1916 - 1 iulie 1918. Reluarea activității se face în mod provizoriu la Iași, în clădirea "Infirmeriei de ochi - FRUMOASA" unde s-a desfășurat procesul de învățământ până la 11 decembrie 1918, când a survenit mutarea în localul propriu din București. În anii următori numărul studenților a crescut ajungând la 300 ceea ce a impus amenajarea unei noi aripi în cazarma Malmaison creându-se astfel spații de cazare pentru studenții anului I.

Cu toate măsurile luate, condițiile de locuit au rămas destul de grele, motiv pentru care s-a propus și apoi s-a aprobat înființarea a două secții ale Institutului Medico-Militar la Iași și Cluj.

Prin legea publicată in Monitorul Oficial nr. 83 din anul 1921, denumirea Institutului Medico-Militar se schimbă Institutul Sanitar Militar, denumie păstrată până in anul 1951.

În anul 1929 - cu ocazia Serbărilor Unirii, Institului Sanitar-Militar i se încredințează drapelul de luptă de către Prințul Regent Nicolae. Puțin mai târziu cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Carol Davila, ofițerii elevi ai institutului au luat impresionanta inițiativă de a strânge fonduri din care au fost realizate un bust și două basoreliefuri ale marelui organizator și dascăl. Bustul se află și astăzi în holul Institului Medico-Militar iar basoreliefurile au fost montate, unul pe fațada Institutului, iar celălalt la Facultatea de Medicină.

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, în anul 1941, Institutul Sanitar Militar a fost mobilizat, funcționând numai cu partea organizatorică, elevii și ofițerii fiind repartizați la diferite formațiuni sanitare ale armatei. La 4 aprilie 1944 clădirea Institutului Medico-Militar a fost lovită de două bombe care i-au adus avarii serioase. La 11 aprilie institulul a fost dispersat și a funcționat la Săbăreni, jud. Ilfov, la București rămânând o permanență formată din 2 ofițeri și militarii necesari pazei. 

1976 - Se înființează Facultatea de Medicină Militară